Casa oglinzilor blestemate

Și brusc mi-am dat seama....

Playlistul a ajuns la muzica veche, cea cu care eram sedus,În care eram totul,Acel bun-venit care n-a venit niciodată până să apar eu...

Un ecran perfect al idealizării. Acel ce ar putea fi, doar pentru că mie îmi lipsea identitatea..

În sfârșit, eram ales, eram idealul cuiva, fără să-mi dau seama că de fapt mă disipam într-o identitate ce depindea de validarea și șansa omului de lângă mine..

O metaforă a neajunsului, a celui ce a plecat...

Un interimar al golului interior, cu propriul lui gol interior.

Vai dar ce frumos a fost, să crezi că poate dura pentru eternitate o feerie chimică ce doar încărca o prăbușire inevitabilă..

Și e atât de dureros, să crezi că ai fost cineva într-un loc în care doar ai ținut locul cuiva ce n-a fost cândva...

···

M-am săturat să mă înțeleg doar eu, așa că hai să-i spunem pe nume.

Să repetăm că o relație începe când unul are nevoi și celălalt are resurse...Și se termină când unul a terminat nevoile, iar celălalt resursele...

Și ce mai rămâne, în fapt?

Ce mai rămâne din ceva ce niciodată n-a fost?Când ne hrăneam doar din intensitate...Când profunzimea însetată de conexiune se pierdea în frica de abandon...Când codependența nu lăsa niciun pic de loc individuării...

Cine-s eu, în fapt, cu tine, când eu nu știu cine-s fără tine?

Casa oglinzilor blestemate rătăcește minți și destine mai bine decât orice substanță.

···

Și apoi apar deciziile, când se stinge, trădăm principii, trădăm tradiții, trădăm timp...

Doar ca să ne reasigurăm că acel ceva poate continua, pe când la jarul lui, totul rămâne crud..

Iar acum, în coloseumul spațiului afectiv, se duc lupte crâncene...

Între ura față de iluzie și acceptarea adevărului inacceptabil.Între furia față de propria inconștiență și compasiunea pentru cel ce nu știe că nu știe...

Dar parcă din nou e intensitate, nu oare drama asta am căutat-o de fiecare dată?

Nu oare acest beneficiu al intensității e cel ce pavează cu cărbuni încinși orice paradis în potențial?

Nu oare, noi toți, am face orice, ca să fim departe de acea gaură neagră a nimicului? A lipsei de sens?

Și dincolo de ea, ce mai rămâne?

Aș fi crezut nicicând că decât în prezent, mai bine în mormânt.Dar n-aș fi crezut, plângând, cine cu adevărat Sunt.