Cel mai lung drum

I hate you Snik! Și scriu asta pentru că văd și simt mai multe decât o simplă postare a unui om ce își neagă dorul. Și pentru că ultimii trei bărbați cărora le-am trimis postarea și-au ascuns lacrimile în tăcere și mi-au răspuns după câteva ore, cu același sentiment. Că dincolo de Odiseu și cântecul sirenelor, suntem noi, bărbații.

Cei ce luptă cu mâinile goale și fără teamă evidentă urlă plini de lacrimi după EA.

Cine este EA?

Nu este un cineva, este acel sentiment că aparținem undeva, că cineva ne așteaptă, că pentru cineva contează cât de utili suntem și asta ne desemnează ca demni de existență. Că cineva știe că suntem supuși greșelii, însă ne oferă încredere...

Urlăm după o voce blândă, o prezență caldă și un acasă. O voce pe care am avut-o și am pierdut-o sau una pe care n-am întâlnit-o niciodată, iar în alergarea spre ea distrugem tot, chiar și propria viață, cu speranța că o vom găsi.

Urlăm simțind regrete arhetipale după scindarea de întreg. Un om complet, care îl alege pe celălalt din capacitatea de a dărui, nu din nevoie.

Ne pierdem în vicii când simțim că nimeni nu ne alege, ne pierdem în minciuni când adevăratul Sine îl ținem ascuns. Ne pierdem total în speranța că cineva ne va alege înainte ca noi să ne alegem pe noi înșine.

Jung îi spunea anima, femininul din psyche-ul bărbatului. Acea vulnerabilitate totală, plină de creativitate și de blândețe, pe care o căutăm disperați în femininul exterior, însă el nu va rămâne niciodată fără ca noi să-l acompaniem cu propria noastră autenticitate și vulnerabilitate.

Și poate că de-asta urlăm. Pentru că cel mai lung drum rămâne cel de la minte la inimă.