Despre unitate

La mulți ani, români!

La 106 ani distanță de la Adunarea Națională de la Alba Iulia, momentul în care unitatea a fost piatra de temelie a identității noastre, România se confruntă din nou cu o scindare profundă.

Pentru a înțelege mai bine această realitate, putem privi prin prisma conceptului profesorului David Hawkins despre poziționalitățile eului. Hawkins explică faptul că eul are tendința de a se atașa rigid de anumite paradigme, clasificând lucrurile ca „bune” sau „rele”, „corecte” sau „greșite”. Această nevoie de a lua poziții ferme nu doar că generează polarizare, dar și împiedică o înțelegere mai amplă și o acceptare reciprocă.

Această scindare se observă astăzi în felul în care fiecare tabără își idealizează aproape fantasmagoric candidatul la prezidențiale, transformând orice opinie contrară într-o amenințare, iar pe cei care nu împărtășesc aceeași viziune în „dușmani”.

Însă, într-o democrație autentică, contrazicem argumente, nu persoane. Așa cum spunea John Stuart Mill, unul dintre cei mai mari susținători ai libertății de exprimare: „Adevărul poate fi mai bine înțeles prin coliziunea dintre idei opuse.” Nu este necesar să fim de acord, dar este vital să dezbatem fără să distrugem. Contradicția nu ar trebui să fie o amenințare, ci o oportunitate de învățare.

Din păcate, ne-am îndepărtat de acest ideal democratic. Astăzi, dezbaterea publică alunecă adesea spre atacuri personale, demonizarea celuilalt și polarizare extremă. Însă democrația nu supraviețuiește urii și disprețului; ea are nevoie de respect, de dialog și de capacitatea de a separa ideile de cei care le susțin.

Dar oare de ce suntem atât de tulburați de părerea diferită a celuilalt? De ce contrazicerea stârnește emoții atât de puternice?

Poate că ar trebui să ne întrebăm ce se află în spatele acestei reacții. Am putea spune că poziționalitatea eului nu este doar o formă de apărare a unei convingeri, ci și o încercare de a evita sentimentul de pierdere și confuzie care ar putea apărea dacă renunțăm la acea poziție rigidă.

Ne este teamă, poate, că dacă lăsăm această convingere să cadă, vom pierde nu doar o perspectivă, ci și un sentiment de siguranță, de apartenență, de identitate. Dar dacă, în loc să ne apărăm pozițiile cu îndârjire, am privi mai atent emoțiile care apar atunci când suntem contraziși? Poate că tocmai acolo, în disconfortul pe care îl simțim, am putea găsi cheia către o înțelegere mai profundă despre noi, despre ceilalți și despre cum putem construi punți, nu ziduri.

Oare omul este doar ceea ce este bun în el? Sau poate fi văzut în întregimea sa, cu calități și defecte? Privirea obiectivă asupra cuiva pare dificilă tocmai din cauza nevoilor noastre emoționale. Deseori, idealizarea pune un val pe ochi, eliminând tot ce nu se aliniază cu dorința noastră de a vedea în acea persoană un salvator, un lider perfect sau un răspuns la suferințele noastre.

În psihologie, idealizarea este definită ca un proces de proiecție pozitivă, în care cineva transferă asupra altei persoane așteptări, dorințe sau speranțe neîmplinite. Persoana idealizată este văzută ca fiind perfectă, lipsită de defecte și capabilă să îndeplinească toate nevoile emoționale ale celui care idealizează.

Această dinamică ne poate conduce direct în Triunghiul Dramatic al lui Karpman, format din cele trei roluri de Victimă, Salvator și Persecutor. În cazul poporului român, care simte o nevoie profundă de salvare, această dorință atrage inevitabil un „salvator” care își construiește puterea pe menținerea victimei exact în poziția de victimă. Pentru că, dacă salvatorul ar elibera victima, și-ar pierde sensul existenței.

Mai mult, această dinamică este fragilă. Salvatorul poate deveni cu ușurință agresor, transgresând linia subțire dintre „cei care merită salvați” și „cei care merită pedepsiți” — cei percepuți ca fiind responsabili pentru transformarea victimei în victimă. În acest joc al rolurilor, fiecare poziție este interdependentă, iar schimbarea uneia atrage o reconfigurare a întregului sistem.

Dacă dorim să ieșim din acest cerc vicios, poate că ar trebui să încetăm să mai căutăm un salvator extern și să privim în interior, să ne asumăm responsabilitatea pentru propria noastră salvare. Numai atunci când renunțăm la rolul de victimă, salvatorii și persecutorii își pierd influența asupra noastră.

Poate că vindecarea adevărată a unui popor începe atunci când fiecare om alege să se privească pe sine — și pe ceilalți — în întregime, dincolo de etichete sau idealizări.

···

Mulți mistici și învățători spirituali, de la tradițiile estice până la cele occidentale, au transmis ideea că lumea nu are nevoie de salvare, pentru că nu este nimic fundamental greșit cu ea.

Un exemplu semnificativ este Sri Nisargadatta Maharaj, care a subliniat că suferința noastră provine din ignoranță, nu din imperfecțiunea lumii. În viziunea lor, lumea este perfectă în esența sa; ceea ce trebuie transformat este doar perspectiva noastră asupra ei.

Astfel, nu este nevoie de un salvator care să „repare” lumea, ci de o conștientizare mai profundă, de o educare a minții și inimii, care să dizolve ignoranța și negativitatea. Schimbarea reală vine din reducerea fricii, urii și judecăților care ne separă, nu din încercarea de a schimba lumea exterioară.

În încheiere, poate că cel mai frumos dar pe care îl putem face lumii este să alegem să ne schimbăm noi înșine. În loc să căutăm salvatori sau să ne agățăm de poziții rigide, putem îmbrățișa ideea că, prin educație, compasiune și conștientizare, contribuim la manifestarea acelei perfecțiuni care există deja în fiecare colț al existenței.

Căci, așa cum spun misticii, lumea nu are nevoie să fie salvată — ci doar să fie înțeleasă și trăită în adevăr.

La mulți ani, România!