El sau ea trebuie să…

Pentru că mi-e părinte, trebuie să aibă grijă de mine; pentru că mi-e iubită, trebuie să-mi fie loială. Dacă-mi este prieten, îmi va spune adevărul, mă va ajuta. Dacă mi-e fiică sau fiu, trebuie să mă respecte și să-mi aducă un pahar cu apă la bătrânețe.

Este ceea ce se aude înaintea fiecărei dezamăgiri.

Viața are un algoritm de strivire a mândriei și a așteptărilor atunci când responsabilitatea pentru propria satisfacție sau suferință este atribuită altora.

Un adevăr greu de digerat este că fiecare poate alege și suportă diferite consecințe, însă nu este dator să facă ceva.

Plecând de la aceste considerente, dezvoltăm un mecanism sănătos prin care nu mai plasăm responsabilitatea și vina la ceilalți, iar într-un final să dobândim cu adevărat libertatea și controlul asupra propriei vieți.

Atât noi, cât și ceilalți, facem alegeri determinați de propriul nostru material psihologic, care la rândul său este construit prin experiențele personale de viață, cât și cele moștenite de la generațiile anterioare.

Însă uneori cele mai sus menționate par că nu au nicio legătură cu experiențele noastre de viață sau ale familiei — și dacă dăm o șansă credinței în nedovedit sau nedemonstrat prin instrumentele actuale, ar putea veni dintr-un inconștient colectiv sau chiar dintr-un șir de existențe anterioare, într-un context mult mai amplu.

Deseori, căutând cauza și sursa suferințelor noastre, rămânem blocați în căutare, așteptând parcă paralizați ca cineva să ne salveze și ignorând că există și o soluție, de cele mai multe ori cu mult mai simplă decât imaginile pe care le generează frica noastră și sentimentul de neputință.

Îmi place mereu să-l aduc în discuție pe Henry Ford; acesta menționa că dacă tu crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate.

Ne insuflă cu multă subtilitate că la baza reușitei sau eșecului stau propriile noastre credințe, deseori insuflate de cei care se protejează de aventura vieții, de disconfort și totodată de suferință — ultima menționată fiind opțională.

Te-ai întrebat vreodată de ce crezi ceea ce crezi?

Revenind la sursa suferințelor noastre, oare cu ce ne ajută atunci când credem că am găsit un vinovat în cadrul propriei drame existențiale?

Nu neg faptul că regretul și căința celor care ne-au rănit ar putea repara rana ce supurează de ani de zile, însă oare este în controlul nostru cu adevărat alegerea lor?

Sau doar credem că îi putem manipula sau convinge să o facă prin propriile noastre mecanisme ce au la bază indiferența, reproșul, învinovățirea ș.a.?

Ce vom face dacă aceștia nu vor avea capacitatea sau curajul niciodată să-și asume propriile responsabilități, iar durerea noastră e atât de persistentă încât nici nu o mai simțim, ci îi rămâne moștenire corpului prin diferite boli?

Oare nu întărim un cerc vicios în care fiecare așteaptă de la celălalt să facă ceva? Cum se va termina asta?

Deseori credem că dacă ne-am întoarce în trecut, am alege în alt fel, însă uităm că alegerile de care suntem conștienți acum sunt bazate pe experiența respectivă sau pe experiențe emergente.

Psihicul nostru ne poartă în călătorii către anumite experiențe și momente din trecut care generează regret, resentiment, vinovăție sau pur și simplu dizarmonie.

Oare de ce? Crede el că poate schimba trecutul?

Ce ar fi dacă am înțelege că motivația pentru care acesta ne întoarce mereu la acele clipe este fix cea de a găsi o nouă modalitate de a privi spre ele. Una în care experiența nu este bună sau rea, ci doar o experiență.

Deși durerea există și o resimțim, noi îi punem eticheta de bună sau rea doar pentru că este neplăcută. Dar oare cum altfel ne-ar face atenți că acolo este o comoară pe care încă nu am găsit-o?

Ți s-a întâmplat vreodată ca dintr-o experiență neplăcută să găsești o putere mai mare și o înțelegere mai profundă a vieții, a omului, a ta?

Deseori condamnăm experiențele din trecut pentru că viața din prezent nu este cea pe care ne-o dorim.

Tu de unde crezi că ar putea începe schimbarea?

Anticipăm cu multă inocență viitorul, bazați întotdeauna pe experiențele trecute, pe ceea ce emoțiile ne transmit sau pur și simplu pe ceea ce au făcut alții.

Nu cumva îi răpim vieții capacitatea de a ne surprinde, așa cum și ceilalți ne-au răpit nouă capacitatea de a spera la o viață împlinită?