Între Sacru și Profan

Aș vrea să vă povestesc despre un vis.

Căci era octombrie, sâmbătă după-amiază.Săptămâna cu dimineți întunecate își găsește Lumina în somnul de frumusețe din weekend...

Și apoi a fost visul...

A început cu un cântec, cântat în buclă de niște prieteni vechi de familie, pe care eu îi consideram cam intenși, o intensitate brută, dar sinceră...

Și acel cântec, pe care-l auzeam și nu-l pot reproduce, mă ducea cu gândul la povestea unui pui de câine ce n-a putut să facă față lumii și s-a întors în afara ei...Un pui de câine ce n-a putut crește, ce n-a mai ajuns cu adevărat un câine...

O senzație intensă a pierderii, a doliului, dar și a nedreptății... acum ghidată cu sens și ritm de un cântec...

Mai apoi, eram la volan și acordam prioritate de trecere unui grup bisericesc...Iar acolo era racla Sfintei Parascheva...

Și acea raclă s-a atins de mașina mea, iar, paradoxal...Am simțit că e ceva foarte bun, dar vocea ei m-a cutremurat și mi-a zis că cine s-a atins trebuie să moară...

Iar mai apoi, mașina mea s-a duplicat; cumva am dăruit aceeași esență și altcuiva care avea nevoie...Și nu s-a simțit ca o pierdere, ci ca un dar...

Cântecul sirenelor din Odiseea, cel care spune că tot ceea ce vrei este tot ceea ce nu poți avea, și tot ceea ce nu poți avea este ceea ce ai avut deja și ai pierdut...O altă definiție a doliului, a percepției separării de întreg.

···

Și mă gândesc la acel cântec al cărui dans se face doar prin plâns.

Despre fiul pe care l-am pierdut înainte să-l cunosc...Despre fratele pe care nu l-am avut și l-am pierdut înainte să poată vedea lumea, iar lumea să-l vadă pe el...Despre căsnicia pierdută înainte de a fi trăită,Despre băiatul ce încă nu și-a trăit copilăria,Despre timpul pe care nu l-am onorat cu prezența, ci cu evadare...Despre toate faptele bune care ar fi putut fi, dar s-au înecat în mândrie...Despre toată vulnerabilitatea ce ar mișca inimi, dar s-a înecat în frică...Despre tot ce am crezut că e nedrept doar pentru că e intens și nu se aliniază percepției mele rigide despre reguli sau lipsa lor.

···

Revenind la sacrul care îi cere profanului să se elibereze de rolul lui temporar, vocea Sfintei Parascheva, care a zis că cine s-a atins trebuie să moară...

O moarte simbolică a vechiului, care nu mai poate onora același rol, pentru că acum există spațiul pentru sacru.

Profanul nu moare pentru că era rău, ci pentru că și-a terminat treaba.În IFS (Internal Family Systems), protectorii nu sunt executați cu ghilotina, ci sunt eliberați din post.

Adevărata renaștere nu e spectaculoasă; arată ca o lumânare aprinsă, ce nu ține cont de niciun vânt care ar putea s-o stingă, plină de smerenie și blândețe.

···

Și am întrebat și în terapie: e normal să doară constant? Doar pentru că exiști?

Iar răspunsul a fost conform așteptării mele.Un DA, concret...

Iar singurul sens în fața durerii a rămas ideea că îngerii își întind aripile din ce în ce mai mult atunci când inima lor arde suferința și negativitatea în mod constant, altfel s-ar stinge.

Iar jarul pe care se arde această durere este Lumina care transformă inimi în jurul meu: în cabinet, la supermarket, în relație, în viață...

E Lumina șocantă care răspunde cu celălalt obraz,Îi dă furiei blândețe,Urii îi dă iubire,Răzbunării îi dă smerenie...

Și uite așa am reușit să mai scriu o pagină a propriului meu drum spre stele.