Mi-au zis că ar trebui să fiu actor

Băi și mi-au zis mereu....

De fiecare dată când nimeream vocea vreunui personaj celebru,De fiecare dată când comediantul meu preferat devenea un alter-ego,De fiecare dată când puteam dramatiza și aerisirea caloriferelor...De fiecare dată când nu puteam și îmi manifestam neputința și o trăiam, o supracompensam, o evitam, mereu se vedea...

Mi-au zis că eu ar trebui să fiu actor.

Apoi eu m-am agățat de borderline. Am zis că mi se potrivește mai bine.

Până acum.

Până acum când pot să-mi văd instabilitatea emoțională și pot să-i dau un sens.Până acum când sunt stăpân pe propria nevoie de validare și propria capacitate de a oferi artă acolo unde nu-i.

···

Astăzi am auzit o poveste și am învățat de la colegii mei actori un lucru extrem de valoros. Mai puțin important e să te identifici cu personajul, însă cel mai valoros este să intri în sistemul lui de gândire.

Sisteme? Sună cunoscut, blestemat cu un IQ peste medie, am iubit sistemele, fie ele umane, virtuale, mereu am găsit hiba sau îmbunătățirea performanței.

Apoi, un actor a avut de jucat un rol, în narațiunea respectivului, se află și procesiunea actorilor ce constă în a-și răscoli propriile dureri pentru a se potrivi cu sistemul de gândire al personajului.

Apoi personajul, un actor ratat, în prag de suicid.

Jucat atât de bine, încât povestea s-a terminat la psihiatrie. Atât de bine încât identificarea și rezonanța emoțională au devenit de neoprit.

Cel ce n-a putut ieși din rol, oare a jucat un rol sau a devenit ceea ce credea că va deveni?

Mistere pe care mintea mea caută să le rezolve, atunci când totul e evident.

···

Apoi, am fost și la emisiunea asta din care am ieșit aproape câștigător, poza e modificată de prietenul nostru, Chat-Gpt, ca doar avem contract, nu?

Am căutat mereu să mă înscriu la UNATC, însă conflictul intern dintre nevoia și abilitatea de exprimare se inundă cu propria-mi rușine de a fi văzut în ceea ce cândva, unii considerau, infantilism, nepotrivire, însă eu, un alter-ego.

În caz că nu știți, în borderline..... nu știm cine suntem, putem fi oricine, mai puțin noi.

Astăzi, știu cine sunt. Nu sunt eu, sunt un canal al iubirii, ascultării, al creației și al răbdării nedobândite...

···

Cândva am avut un vis, visam că ucideam totul în jur, iar mai apoi pe mine...

Însă la marginea minții, în abisul conștiinței, a apărut acel semnal...

Nu pot face asta, încă mai am pentru ce să lupt, încă mai există speranță....

Iar de atunci, mi-am dat seama că merită să trăiești.

Cum zicea tata...... viața e plină de surprize, se pare că Dedal a avut dreptate întotdeauna în fața lui Icar.

Love you all