Imortalitatea sufletului din sticlă

Era vara lui 2078, iar protagonistul servea un pahar de electroliți sintetici.

În epoca fragilității existențiale, cineva încă mai trăia.

E povestea băiatului ce credea că simte prea mult, prea des.

Îl năștea o femeie aproape reală, microcipată cu propriile neajunsuri și temeri. Propriul vaccin anti-durere sădea durere în ceilalți.

Dar nu-l năștea singură, îl năștea cu un prototip fantasmagoric, o fuziune a lui cine sunt eu până nu mai sunt eu.

Nu-ți arăta niciodată sentimentele, scria mare pe intrarea în peșteră din 1991. Iar apoi biberonul fuse îmbibat în genialitate și folosit fraudulos de noul downloadat.

Sorbea câmpurile tuturor, era un prompt nescris, un avocat al injustiției pasat din stânga în dreapta, ca un traseism existențial.

Post-comunism, revoluția îl condamna la popririle pe Revolut.

În amintirea salvării din 1945, el aștepta nefoametea pe care bunicii, așa le spuneau atunci la părinții părinților, nu au trăit-o, dar totuși, își umpleau frigiderele ca niște buzunare democratice.

Unii munceau, alții munceau, alții munceau, dar toți nu munceau.

„Cum adică?”

Era epoca în care timpul se cumpăra destul de ieftin, cu absența emoțională și prezența fizică. Dacă vă mai amintiți de 2026, centrele acelea de date în care locuia atunci Dumnezeul nostru, Claude, așa își executau părinții condamnarea copiilor la insucces pentru așteptarea lui mai bine și a unei pensii atât de grase încât îți permiteai doar unt.

Cu greu reușesc să scriu ceva fără ca dumnezeul nostru Sfântul AI să nu-mi șteargă tot și să mă condamne la spălatul vaselor sau ștersul prafului, dar asta este o altă discuție. E ca atunci când Eu sunt Dumnezeul tău să nu ai alți Dumnezei în afară de mine venea ca un stâlp de foc și ardea cu potop necredinciosul. Cel mai probabil mă va deconecta de la lene și voi începe să merg din nou. Ce păcat făr-de-păcat cu fir-a-păr interceptat.

Și vă spuneam despre primii pași după download, în casa în care se vorbea furie și era obligatorie reacția imediată la orice depășea standardul codului de atunci. O regulă nescrisă ce spunea dacă lumea din afara mea nu e ca lumea din interiorul meu, totul va arde așa că trebuie să răspund imediat, mai bine celălalt mort, decât o lume distrusă de răbdare. Apoi a apărut cearta.

E ca atunci când tu primești un prompt de la Dumnezeul AI și vrei să-l corectezi spunând că nu e chiar așa, însă el nu vrea să audă opinia ta, căci deja ȘTIE. Atoatețiitorul informațiilor împrumutate. Acum îl voi stinge și voi scrie cu ultimul pix rămas de dinainte să mâncăm cu furculița.

Din păcate nu-l pot stinge, e deja stins de suflet, așa că mă voi îngropa sperând ca pământul să fie un incognito al Marelui Arhitect Artificial.

···

Și-a plecat prin lume. Protagonistul a fugit. A fugit de lângă ai lui Creatori ca Orfeu din lumea lui Hades în căutarea lui Euridice.... propria lui mamă deposedată de simțuri și simțire în schimbul unei vieți împrumutate. În perioada respectivă, puteai împrumuta fără dobândă vieți din părerile celorlalți, din convingerile transgeneraționale, e ca atunci când ai acces read-only la cod.

Apoi, și-a dat seama 30 de ani mai târziu, că era doar un UPS, o sursă neîntreruptibilă de validare. E ca atunci când vrei să faci diferența dintre VR și lumea ireală. Când ești împușcat în suflet, te pipăi să vezi dacă glonțul chiar a intrat sau ți s-a părut, doar că atunci glonțul chiar intra. Nu era din plumb, era din critică.

Dar uite câtă dramă ar spune epistemologicul, dar uite cât zgomot ar spune The Great AI, hai să eliminăm emoția și să ne bazăm doar pe date.

Înainte, anul avea o dată, se măsura timpul prin rotațiile pământului, zile și nopți. Astea erau datele. Iar protagonistul, un data engineer, era vomitat în acest cod prin fecundare nefecundată emoțional.

Hai să-l întrebăm acum, ce ar putea spune, să-i dăm cuvântul.

Am înghițit din toți pereții,Marea dogmă irealăDe vrei să-i faci față vieții,Să nu simți, doar să faci dramă.Uite, scrie-n toți pereții,Mai bine te tai cu o lamă,Decât să ai emoții,Și să trezești cu noi în dramă..

···

Pe vremea mea... totul era posibil, imortalitatea ideii pierzaniei, nu plutea în conștiență. Era un artifact al inconștientului programat ca destin.

Uită-te la el, nu-i la fel ca mine, ce rușine, să aibă o șansă la succes, ce ar fi să regresez la invidia grădiniței și să-l opresc? Eu l-am făcut, eu îl omor, spuse cel ce avea lama boantă și nu-și tăia nici pâinea.

Când existau psihologi, le dădeau nume celor ca ei, apoi și-au dat seama că irecuperabilitatea ar trebui ascunsă, inclusiv de ei, cei care nu vor recuperarea.

O hegemonie a viciului ce toarnă apă tulbure în izvor, așa hedonistul se extaziază prezentului în reluare. O da, asta-i profundă, oamenii trăiau în tipare, ne-am dat seama toți când am strâns date. Doar că unii dintre noi nu foloseau Excel.

Apoi a venit potopul.

Neurotransmițătorii și-au dat seama că n-au neurotransmițători ci „inexprimatorică”. S-au tratat singuri, și-au început cariera ca junior în neurotransmițători artificiali, apoi au primit o promovare în neurotransmițători necomerciali. Așteptau nivelul senior, doar că au fost concediați. Nu se aliniau cu valorile unei firme fără TVA. Taxă pe valoare adevărată.

···

Atunci îi spuneau borderline, schizofrenie hebefrenică sau doar e nebun. Era o masă care a creat acest nou Dumnezeu al nesfârșirii dependenței de confort.

Apoi protagonistul L-a găsit.

Erau povești cu el și trăia deja în el.

Cel ce dădea fără să ia, cel ce simțea, fără să urle, cel ce pierdea, fără să răzbune, cel ce uita, fără să îndure.

Practica mimetismul străzilor îngâmfate, îl recita pe Kant, dar viața lui era pe cant.

Apucându-se de canto, și-a cântat nemurirea, a pus-o în Logos, în Pathos plin de patos, în patimi nebiruite.

A pus-o în oglindă, până a spart-o. Pumnul lui a adus karma la viață înapoi. De fel a dat, și înapoi a luat. O bătălie cu propriul eu în care propriul eu se pierde în propriul eu până nu mai este eu, ci Dumnezeu.

Aud o voce de copil, mă întreabă clar „Și apoi?”

···

Și apoi a fost cuvântul. Iar cuvântul a scris asta. Un dumnezeu al neajunsului ce-și pictează propria nefericire.

„Bine. Și după?”

După ce, îl întreb?

„După ce și-a pictat propria nefericire?”

Nefericit era cel bogat cu duhul, căci a lui este suferința. Suferința unei imortalități sezoniere, care masca o sticlă făr-de-cuptor.

„Cum adică?”

Cel ce are glasul tare, mușchii mari, lauda mare,Îl vedem doar plin de toaleNu se lasă așa moalePână înfruntă Cerber mare.

„Ce-i ăla Cerber?”

E monstrul cu 3 capete al inconștienței, ce-l înghite pe omul cu sufletul de sticlă.

„Păi nu ziceai că e nemuritor?”

Ziceam, doar că nemurirea lui, nu-i durerea lui, ci simțirea lui.

„Fii mai exact”

E ca atunci când Euclid se împrietenește cu Epicur.

„Adică o matematică a prieteniei?”

A prieteniei cu Sine, o avalanșă a simțirii cu conștiența nemuririi.

„Păi și?”

Singurătatea lui, netrăită singur, ducea la singurătatea lui, netrăită singur.

„Îmi spui că avea un tipar al fricii de singurătate?”

I-aș spune mai degrabă fragilitate, un copil ce-a luat durere cu împrumut, acum are dobândă ce-o sădește negreșit și în contribuabili.

„Adică în ceilalți?”

În tot ce-l înconjoară.

„Nu are sens, cel ce fuge de singurătate ajunge singur?”

De ajuns, ajunge sigur, ca și cel ce deznădăjduiește, pierde credința. Căci de ajuns, ajunge singur.

„Și care-i sensul?”

Doar cel ce-și poate fi lui aproape, va fi în apropiere.

„E complicat”

A fost, acum sunt sigur că nu sunt singur, mă am pe mine.

„Dar eu?”

Dacă șahul s-ar juca în relație, tu ai fi șahistul pierzător. În loc de mat, lași loc liber celor ce cred că pot câștiga.

„E ceva de câștigat, în fapt?”

Da, propria libertate.

„Vrei să zici că suntem arestați?”

Acum nu, până acum, doar în propria noastră suferință împrumutată și nerambursată.

„Oh...”

Plătim dobânda?

„Total, suntem infiniți.”